Aproape de Braşov, la contactul dintre munte şi şes, se regăsesc cele 7 sate săcelene – Baciu, Turcheș, Cernatu, Satulung, Tărlungeni, Zizin și Purcăreni, ce formează subzona etnografică Săcele a Țării Bârsei. Reprezentând o unitate aparte datorită așezării geografice apropiate, primele patru dintre ele (Baciu, Turcheș, Cernatu și Satulung), au constituit în 1950 orașul Săcele. Aici, trăia una dintre cele două mari comunități de mocani din Transilvania, cealaltă aflându-se în Mărginimea Sibiului.
Considerați a fi “adevărații” mocani, cei săceleni au coexistat alături de o importantă comunitate de ceangăi și au lăsat ca moștenire valoroase elemente de patrimoniu cultural material și imaterial.
Arhitectura, portul popular, tradițiile și obiceiurile (Balul Plăcintelor, Sântilia), cântecele și jocurile mocănești ori gastronomia (celebrele plăcinte mocănești cu refrec) reprezintă moștenirea culturală a uneia dintre cele mai importante comunități de mocani din țara noastră.
Printre elementele de arhitectură specifice se numără poarta mocănescă, ce se distinge de cea maramureșeană sau secuiască spre exemplu, prin câteva note definitorii. Astfel, poarta mocănească are două acoperișuri, cel de deasupra fiind mai mic, porțiunea dintre ele numindu-se păsărar. Este o poartă simplă, fără decoraţiuni în general. Ancadramentul era din stejar, iar poarta propriu-zisă din brad. O altă particularitate este inserţia celor două scânduri ce compun în acest fel o arcadă.
O veche ilustrație, “Șirul porților mocănești”, înfățișa casele de pe actualul Bulevard George Moroianu, ca având fiecare câte o astfel de poartă. În prezent, însă, în Săcele, mai există doar un număr de 23 de porți, aflate în diferite stadii.
Pe Ştefan Lupu îl cunoaştem ca fondator al Asociaţiei Zestrea Săceleană, coordonator al ansamblului cu acelaşi nume sau ca iniţiator al evenimentului Ziua Bunului Vecin. Dar, puţini dintre noi îl cunoaştem ca fiind cel care a salvat de la distrugere peste 10 porţi mocăneşti şi în acelaşi timp a început să construiască altele noi.
Ștefan Lupu sau Fane cum îi spun cunoscuții, s-a născut la 27 martie 1953, în satul Araci situat la limita dintre județul Covasna și Brașov, fiind cel mai mic din cei 12 copii ai unei familii de agricultori. În Săcele, a venit la şcoală, în 1968. Aici s-a angajat și tot aici a cunoscut-o pe Adela Ciobanu, urmașa unei familii de mocani, cea care avea să-i devină soție.
Prima poartă pe care Fane a salvat-o a fost în anul 1995, fiind şi cea mai veche dintre ele – poarta familiei Gologan, cu o vechime de peste 180 ani și care în prezent, se află la intrarea din curtea sa.
Celor 13 porţi recondiţionate, li se adaugă un număr de alte 7, pe care Fane le-a construit în atelierul său amenajat de pe Strada Mocanilor. Acestea au ajuns în diferite locaţii din Săcele precum cea de la Biserica Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Turcheş, în alte localități din judeţul Braşov (în Codlea, la Casa Artelor Tradiţionale „Neculai Diaconu”) şi chiar în afara graniţelor, în oraşul francez Vire.
Fane lucrează toate elementele componente ale porţii – ancadramentul format din cei doi stâlpi, grinda şi contravânturile, cele două acoperişuri şi păsărarul. Pentru execuţia traforajelor utilizează modele regăsite pe vechile porţi, printre care răşchitorul, unealtă folosită la depănatul firelor de lână.
Poarta a fost din vechime pe meleagurile noastre, esenţială pentru intimitatea, siguranţa şi spiritul de proprietate al românului. Firi sensibile şi austere, mocanii săceleni au dat un alt sens porţii. Poarta mocănească este primul element care te întâmpină la intrarea în microuniversul familial. Prin simplitatea şi totodată frumuseţea ei, poarta mocănească era o invitaţie şi un bine ai venit pentru omul bun, dar şi o oprelişte categorică pentru cei neaveniţi.
Greu de străpuns dar în acelaşi timp foarte primitoare, poarta îşi făcea de fiecare dată datoria. Ciocănelul din fier forjat cu forme antropomorfe, cea mai des întâlnită fiind cea de şarpe încolăcit sau dragon cu două capete, îţi transmitea mesajul clar: eşti prieten poţi bate şi ţi se va deschide, eşti duşman, fereşte-te.
Greu pătrundeai în curtea frumos pietruită, curată şi dichisit aranjată, pentru că mocancele aveau treabă de dimineaţă până seara, la războiul de ţesut, la torsul şi vopsitul lânii, la gătit, dar dacă intrai erai tratat cu cele mai bune delicatese, serbeturi parfumate în apa rece, dulceţuri servite în farfurioare din cel mai fin porţelan, cafea turcească făcută la ibric şi fiartă atât cât trebuie, roscove şi smochine. După ce stăpâna casei îşi făcea datoria de gazdă erai condus la poarta unde se mai întârzia preţ de câteva vorbe, ca apoi poarta să se închidă în urma ta, în spatele ei continuând truda zilnică până pe înserat.
Seara, când se mai ostoia şi arşiţa zilei, apăreau unul câte unul, nevestele mocanilor plecaţi cu oile şi copiii mai măricei şi se aşezau la taifas. Fiecare poartă mocănească avea policioara ei, locurile unde se aflau ultimele noutăţi şi unde se punea ţara la cale.
Ansamblul viguros al porţii dat de cei doi stâlpi masivi de susţinere a policioarei şi contravânturile în formă de arcadă, un amănunt specific porţii mocăneşti, conferă o aură de eleganţă şi serenitate, iar păsărarul, al doilea acoperiş, singurul element ornamentat în ansambul porţii, dă supleţe şi specificitate porţii, dar mai ales arată apartenenţa mocanului la natura, iubirea şi grija acestuia faţă de animale.
© Serviciul Cultură Tradiţională – Centrul Cultural „Reduta”, 2020